s3ptember dot net

Uneori, e mai important sa fii ultimul decat primul. Sau sa pierzi decat sa castigi. Pentru ca, viata asta plina de ironie s-ar putea la un moment dat sa-ti arate nasul carn, obraznic, sa-si loveasca pumnii a sâc si sa-ti faca cu ochiul! Iar tu va trebui sa-nveti ca a renunta la timp nu-i nicidecum o dovada de lasitate sau de slabiciune, ci de maturitate, auto-conservare si chiar de forta.

Ragazul pe care ti-l iei ca sa te intrebi daca e oportun sau nu sa te mai lovesti singur cu capul de un zid s-ar putea sa fie cel mai important pas din viata ta. Pasul dintre ieri si maine. Un fel de update cu tine insuti si cu dorintele tale.

Uneori, uitam ca poate mai important decat a-i demonstra unui urangutan care ti-e sef ca esti unul dintre cei mai valorosi angajati, este a-ti demonstra tie ca poti mai mult, oriunde altundeva. Si ca-n jurul tau poti aduna si mai multi oameni misto decat in stupina de frustrari.

Uneori, e mai important sa intoarcem spatele unei relatii care ne stoarce de vlaga, decat sa punem frenetic caramida peste caramida la un zid pe care ne prefacem ca nu-l vedem naruindu-se.

Iar momentul in care spui: “pentru mine e suficient, multumesc” s-ar putea sa-ti fie cel mai limpede din cate ai trait. Iar teama de necunoscut, nesiguranta si toate stafiile singuratatii sa se evapore la caderea zorilor. Si, pentru ca seamana cu Apusul, s-ar putea sa nu ne dam seama c-avem in fata ochilor chiar Rasaritul.

Instructajul de protectia muncii este, in orice companie, unul dintre cele mai plictisitoare etape ale vietii de angajat. Asta, desigur, in cazul in care n-ai alaturi indivizi cu care sa razi pe-nfundate, ca-n generala, cand iti dadeau lacrimile in timpul orei dintr-un stupide motive, precum puloverul pe dos al colegului din fata ta sau un ciucuras care atarna pe unde nu trebuie pe fusta profei. Nu ca mi s-ar fi-ntamplat.

Saptamana trecuta, dupa ce-am cascat pret de cateva ore cat a durat instructajul, m-a vazut Dumnezeu.

• Doamna ne-a spus sa nu traversam strada in fuga, ca s-ar putea sa dea masina peste noi. Eu am trecut strada in fuga si era sa dea o masina peste mine.
• Doamna ne-a spus ca atunci cand coboram din masina, sa pipaim cu piciorul solul pe care aterizam. Eu am coborat din masina si-am pasit in baltoaca.
• Doamna ne-a spus sa avem grija cu instalatia sanitara de la baie. Eu am incurcat rece cu cald si mi-am fript mana sub un jet fierbinte de apa. Mi-au dat lacrimile instantaneu si-au stat acolo vreo juma de ora.
• Doamna ne-a spus sa nu mancam niciodata in birou, sa ne facem timp sa mergem la bufet. Eu am mancat pe tastatura, am primit o veste proasta pe Messenger si era sa ma-nec.
• Doamna ne-a spus sa avem grija sa nu ne curentam la calculatoare. Iar daca ne curentam cat de putin, sa mergem la doctor, ca cica te expui unor riscuri. Uareva. Eu am atins azi touchpad-ul laptopului si mi-a tremurat degetelul. Si la doctor nu ma duc, ca mi se pare penibil.

Oare o sa bifez chiar toate nefacutele din protectia muncii? Inclusiv aia cu “nu sta langa un dulap care are chestii pe el ca s-ar putea sa cada pe tine”? Rugati-va pentru integritatea mea corporala, ca aia mentala oricum e compromisa.

Suna a banc. Dar nu e. Sunt doar personajele cele mai detestate de noi in copilarie. Bine, uneori ura se poate extinde si-n zilele noastre, in circumstante precum retinerea permisiului auto.:D

Dar cati dintre voi nu ati mancat tot din farfurie/strans jucariile/dormit la pranz sub urmatoarele amenintari:

Nu esti cuminte, vine doctorul sa-ti faca injectie.
Nu esti cuminte, te dau la tigani.
Nu esti cuminte, te baga nenea politistul la arest.

Iar copiii de ieri, parintii de azi, au preluat modelul de succes si-si cumintesc odraslele cu aceleasi replici. Ce ma mira e ca se mira. Se mira in urmatoarea intamplare:

Imi asteptam randul la oftalmolog. Cu picaturile in ochi si privirea in ceatza, stateam frumusel pe fotoliu. Vin doua tantici cu o fetita de vreo patru anisori asa.

– A lovit-o o colega in ochi la gradinita si de-atunci ii curg ochii.

– A lovit-o intr-un ochi si-i curg amandoi? imi verbalizeaza medicul nedumerirea.

– Da. Azi dimineata s-a trezit cu ochii lipiti.

– Ia sa vad, zice medicul apropiindu-se de fetita cu ochi fluizi.

Numai ca Fetita cu Ochi Fluizi stia ca e la doctor. Iar doctorii sunt oameni rai care fac injectii cand nu te-astepti sau iti infig perfuzii in mana fara sa-ti dai seama. Si-a demarat o smiorcaiala. Smiorcaiala care era intretinuta de cocolirea celor doua tantici.

Fetita cu Ochi Fluizi a inceput sa urle ca din gura de sarpe cand a fost pusa pe scaunul din fata aparatului oftalmologic, de i se scuturau zulufii blonzi.

Tanticile incercau sa o calmeze si sa-i explice cum domnul doctor vrea sa vada ce are la ochisor certand-o. Tratament la care Fetita cu Ochi Fluizi si Zulufi Blonzi n-a fost prea receptiva. A inchis ochii si s-a zbatut in fata aparatului si a nenelui straniu.

Moment in care oscilam intre a ma insinua in grup si a o imobiliza pe fetita sau a ma insinua in grup si a le scoate pe tantici afara din cabinet.

Am regretat ca n-am ales varianta a doua atunci cand una dintre tantici s-a gandit ca cea mai buna tactica pentru a o calma pe Fetita cu Ochi Fluizi si Zulufi Blonzi ar fi s-o ameninte cu injectia.

Gura de sarpe e putin spus. Presimtind ca urma tavaleala, medicul le-a poftit pe tantici afara, cu Fetita cu tot, asteptand calmarea.

“N” mic de tipar, “n” mare de tipar. Na-na, nana, a-lu-ne, alune.

Silabisirea asta chinuita imi vine in minte alaturi de un deget cu o unghie labartata, uneori cu tiv negricios (daca venea dupa ora de plastilina), care sublinia cuvantul rostit si tragea dupa el o coada de cometa formata din tusul literelor surghiunite.

Odata cu silabisitul, imi vin in minte si caietele alea de caligrafie, cu scris ondulat si litere egale si aliniate ca niste soldatei. Pietricel povesteste pe blogul ei cum a scris ea pentru prima oara de mana, dupa nu stiu cate luni, dupa ani de batut tastatura isteric si scos zeama din ea. S-a lasat cu dureri de maini si scris anemic, ca batut de vant. Vorba titlului.

Mi-a dat si-o leapsa. Cand am scris eu ultima oara de mana? Eu scriu de mana zi de zi. Scriu intr-o agenduta pe care-o port cu mine in toate sedintele si notez acolo sa nu uit sa fac aia, sa fac ailalta, ca sunt batrana, senila si memoria nu ma mai tine.

Totusi, desi scriu zilnic macar o jumatate de pagina, se vede lipsa exercitiului. Acum o luna m-a lovit inspiratia. Am adaptat o poezie la realitatile mele. Si-a iesit foarte amuzanta, socotesc eu. Doar ca am avut de scris, nu gluma, pe putin zece strofe a cate opt versuri. Cum trebuia s-o predau repede-repede, am scris, frate, de mi-au sarit ochii din cap, ca la teza odinioara. A doua zi, am avut febra musculara.

Cioc-cioc! Ma scuzati ca va deranjez, am si eu o problema si vreau s-o expun, dupa bunu-mi obicei, fix aici, la mijloc de blog des unde n-or iesi toate pasarile, dar ies toate sfaturile bune.

Sa n-o mai lungim ca am si eu un somn de dormit si-un matinal de facut: am o problema cu buclele. Alea din par, nu din creier, care cred ca sunt inca tepene.

Am un par dificil: negru, des, firul gros, bucle usoare. Ei, pentru ca buclele astea usoare sa stea frumos, intr-o forma aleasa de mine, iar nu de hazard, utilizez spuma pe parul umed, dupa care usuc. Doar ca, sa vedeti napasta: de la un timp, desi m-am dedat la aceleasi practici coaforistice, parul refuza sa mai stea ca pe vremuri, orice i-as face. Foloseam cu sarg spuma Wella, pana cand scos sau au adaugat ceva la ea.

Moment in care am pornit in pribegia spumelor de par si nici pana azi n-am ajuns la destinatie. Toate mi se pare ca duc o cruciada a buclelor.

Era o vreme cand cladeam vise, punand una peste alta caramizi imaginare, care se vor fi concretizat intr-un viitor pe care inca nu l-am atins. Imi consolam neimplinirile de atunci cu minunile pe care urma sa le infaptui peste o seama de ani. Nu conta cati. Certitudinea ca visele si realitatea nu vor mai fi doua ma consola si-mi parea chiar pipaibila cu mana.

Acum trei luni, la unul dintre pranzurile la care nostalgic ma voi intoarce mult timp de-acum incolo, un prieten tare drag m-a pus in dificultate cu o intrebare la care n-am stiut ca n-am un raspuns. Care-mi era cel mai mare vis? N-aveam. Impiedicata si infasurata in scarbavnicia anumitor fiinte de care ma bucur c-am scapat cum ma bucur cand deschid o Milka, nu-mi mai ardea de visare si nici de cladit utopii numai bune de infaptuit peste vreme.

Mi-am carpit atunci un vis, nu tocmai fals, dar nici tocmai cel mai rotund si mai rotund. Mi-am zis ca cel mai mare vis al meu ar fi sa retraiesc o vacanta de vara autentica. Doar ca n-a trecut mult si-am retrait o saptamana din ea, si nimic din ceea ce fusese nu i-a lipsit. Asta sa fi fost cel mai mare vis al meu?

Azi, cand nu numai creierul imi este aerisit ci si permisivitatea visarii, realizez ca cel mai mare vis al meu nu-mi va fi niciodata indeplinit. Pentru ca e unul atat de dureros de imposibil, ca-mi vine sa ma bosumflu ca pe vremuri, la nunta unchiului, cand mi-am smuls batistuta prinsa in piept, lasandu-mi rochita cu o infloritura desirata.

Lucrarea mea de licenta era despre consumerism. Povesteam doct acolo cum omul, doborat de boala generatiei noastre – depresia – se inconjoara de tot soiul de simboluri heraldice, cu unicul scop de a fi acceptat, admirat si integrat in societate. Cum haladuim prin hipermarketuri la sfarsit de saptamana si-apucam hipnotic de pe rafturi vrute si nevrute, dintr-o spaima de vid si-o dorinta inexplicabila de acumulare cantitativa. Da, Baudrillard a fost revelator.

Doar ca imediat ce-am parasit mediul universitar si-am dat de un salariu care intra fara surprize de doua ori pe luna, mi s-a deschis si apetitul aproape insatiabil pentru rochite, pantofiori, gentute, cizmulite, cercelusi, pandantive, bluzite. Apetit care e tot mai mare si mai mare si care nu vede ca, dincolo de ticsirea dulapului cu haine carora nu le vine randul la purtat de doua ori in luna, mai ai si tu alte neajunsuri, ba prin baie, ba prin bucatarie, ba chiar n-ar strica sa mai pui un ban deoparte, ca nu se stie niciodata cum apare excursia minunata la un super pret.

Mi-am dat eu seama ca, de ce cumperi, de-aia ai cumpara mai mult. Ca daca-ti iei o rochita acum, maine gasesti niste ghete beton care-ar merge cu ea, ba chiar si-o esarfa si-un lantisor dragut, care nici nu-i asa de scump.

What the hell is wrong with us? E genetic? Se invata? E societatea de vina? Mama? Bunica? Mass media? Oricine numai nu noi.

Voi pe ce va cheltuiti banii? Puneti ceva la ciorap? Un leut macar pe luna, il tineti la pastrat?

Ma lansez intr-o noua spovedanie cu profil public: am scris cateva articole atat de proaste, dar atat de proaste, incat n-au apucat sa mai vada, saracele, lumina prezentului blog. Fie-le pixelii usori!

Nu stiu daca varsta e de vina sau iminenta zilei mele de nastere, dar parcurg niste saptamani introspectivo-analitice care ma pun la grea incercare chiar si pe mine, specialista in domeniu. Acel “let-s go with the flow” atat de practicat de altii (cel putin la nivel declarativ), pare sa ma prinda la fel de rau precum cremul (culoare cu care nu ma-mpac defel).

Si, pentru ca nicio disecare de status nu se desfasoara la nivel optim decat in compania unui co-disecator, am tot sporovait cu o buna prietena despre ce e important si ce nu intr-o relatie, despre lucrurile de trecut si lucrurile batute in cuie ca o piatra de hotar statornic.

Sa nu v-asteptati c-am ajuns la o concluzie de nestramutat. Asupra altui fapt voiam sa va atrag atentia. Se pare ca s-au adunat niste specialisti intr-ale dragostei si-ale ei incurcate cai, si-au descoperit cum ca interesele comune sunt “so last season”, ca nu e nimic mai depasit si mai demodat decat un cuplu care impartaseste aceleasi teluri. Ceea ce vine in contrapondere totala cu perceptia mea.

Se pare ca oamenii astia care si-au dedicat intreaga viata (si nu doar drumul dinspre munca spre casa) analizei relatiilor, au ajuns la concluzia ca mult mai importante decat asemanarile intre doi oameni care se iubesc sunt diferentele dintre acestia.

Asemanare

“Ar trebui ca doi oameni aflati intr-o relatie sa aiba interese si pasiuni diferite pentru ca asta mentine lucrurile interesante si proaspete,” declara Rachel Greenwald.

“Oamenii tind sa creada ca daca au pasiuni comune, au o relatie reusita. Nu trebuie sa fiti clone ca sa fiti impreuna,” specifica Evan Marc Katz.

Atractie

In schimb, oamenii astia cred ca un lucru esential este atractia fizica. Ba mai mult, ca primele intalniri ar trebui sa fie foarte scurte, marcate de o concluzie finala: esti atras de celalalt? Iar daca si numai daca raspunsul este pozitiv, poti merge mai departe fara griji.

Valori

Totusi, atractia fizica s-ar disipa in cativa ani, asa ca ce ne-ar tine impreuna para siempre sunt valorile. Impartasesti aceleasi valori cu celalalt? Ei bine, s-ar putea sa ramaneti impreuna happily ever after. Incredere, sinceritate, veselie, familie, bani etc. Sunt aceleasi la amandoi? Altarul v-asteapta.

Interesant punct de vedere. Voi ce credeti?

Prea ne-am invatat cu firescul murii in gura si a perei malaiete in gura Natafletei. Prea avem impresia ca ni se cuvin toate, ca o livada data in parg ar trebui sa ni se astearna la picioare si, cu puterea gandului nostru, tot fructul sa ni se pogoare in paner, fara ca macar sa trebuiasca sa intindem mana inspre. Prea ne trezim cu fata la cearsaf zi de zi, in loc sa urlam de bucurie ca ne-am trezit si azi.

Nimic nu ne convine. Nimic nu ne satisface timp indelungat. Toate colile albe au cate un punct negru pe tenul de altfel imaculat. Toate merele frumoase trebuie sa fie gaunoase. Si nebunia asta a insatisfactiei si a strambarii din nas pare sa se propage molipsitor. Se transmite din om in om, precum cascatul. Il auzi pe cel de langa tine ca-l indispune ora pe care a petrecut-o la birou, peste program, si parca te-apuca dracii si pe tine, gandindu-te la propriile ore petrecute la propriul loc de munca.

Aud tot mai multi oameni nemultumiti de locul de munca. Maine ar pleca pe un salariu cu 100 de euro mai mult. Seful e un bou, colegii niste prosti plati, sunt nevoiti sa lucreze in conditii mizere, alaturi de alti 100 de idioti, salariul nu le mai ajunge de la o luna la alta. Dar uita ca acum trei ani si-ar fi vandut un rinichi sa intre in compania respectiva, salariul actual era doar un vis frumos, colegii i se pareau cei mai minunati oameni de pe Terra, iar seful…

Tipam la parinti prin telefon, ca ne-au deranjat fix in toiul serialului preferat, si, in cretinismul nostru temporar, uitam ca peste 40 de ani am tresalta daca ecranul telefonului le-ar mai afisa numele.

Ne nemultumeste insistenta prietenilor care ne intreaba obsesiv ce mai facem, ce-am mai facut, fara sa tinem seama ca, daca aceleasi intrebari de maine n-ar mai fi, am fi niste marionete fara sfori.

Nici iubitul nu ne mai convine. El, cel dupa care am salivat luni. El, cel pe care l-am urmarit indeaproape, ca un stalker nedestainuit. Nu ne mai convine.

Se numeste “hora hedonista”. Inveti despre ea la scoala sau citesti de unul singur daca esti mai inzestrat. Sau nu afli niciodata daca nu-ti sta in obicei sa dai foile din carti. Hora hedonista se intampla atunci cand nu ne mai satura Dumnezeu. E specific umana. Marinarul ajuns senator isi doreste sa fie ministru, ajuns ministru isi doreste sa fie presedinte. Ajuns presedinte orice si-ar mai dori nu-l mai multumeste.

Nici nu stiu ce sa mai zic. Suntem nesatuiti. Si nesabuiti.

Sufar de sindromul Peter Pan. Desi buletinul imi spune ca sunt “om mare”, am obiceiuri si trairi de copil. Mi-am oprit maturizarea, din proprie vointa, pe la 15 ani si nu cred c-o sa parasesc prea curand aceasta varsta a spiritului.

Vara de vara, o saptamana sabatica o am rezervata intoarcerii in pseudo-urbea natala. Retraiesc la nesfarsit si fara a da semne de satietate senzatii si experiente deja probate, reconfortante si creatoare de dependenta. Orice-ar fi, aici imi e bine. Drumul spre casa celei mai vechi, mai dragi si mai asemanatoare prietene imi confera sentimentul de intoarcere in timp. Parfumurile ce razbat dinspre straturile cu flori care flancheaza trotuarul sunt aceleasi: petunie si regina noptii. Doar gardurile vecinilor par mai scunde si mai innegrite de vreme.

Nu s-au schimbat decat chipurile celor care ies seara de seara la terasele din mini-centrul orasului, la o Cola de 3 lei sau o bere cu unul mai scumpa. Bebelusii de odinioara, care ne zambeau din caruturile impinse de mamici sau surori mai mari, au acum varsta pe care o aveam noi atunci. Iar fostii bebelusi, desi crescuti in acelasi oras cu un singur parc si fara semafoare, sunt cu totul diferiti de cum eram noi.

Noi ne rusinam daca dadeam ochii cu cel pentru care aveam o slabiciune, ei isi schimba iubitii si iubitele mai des decat telefoanele mobile. Care telefoane mobile n-apuca sa-mplineasca doua luni, ca deja sunt rebuturi tehnologice. Noi faceam poze cu clasa si cu grupul de prieteni, ei fac sesiuni foto solo in baia de 2m/2 de-acasa, cu wc-ul in background, eventual cu apa netrasa.

Noi ne bucuram la trei rochite pe sezon, cu maneci bufante cum Olguta si Monica purtasera printre caisii de la Medeleni, ele au cate o toaleta pe seara, prevazuta cu panorame spre pectorali, fesieri si/sau ombilic. Noi ne innegream gleznele pe lanturile unse ale bicicletelor, ei calaresc motoare huruite si masini cu marca din trei litere si bubuitoare de manele. Noi am avut copilarie pana peste douazeci de ani. Ei au avut pana-n clasa a IV-a, cand au apasat primul “play” pe YouTube.

Perioada asta din viata lor ar fi trebuit sa fie presarata cu experiente trainice, de care melancolic isi vor fi amintit mai tarziu, la pranz, cu colegii din corporatie. Traiesc insa in schimb experiente fast-food, pe prea repede-inainte, intr-un melanj deloc la locul lui de om mare, blazat si trist si copil buimac, energic si usor de impresionat.

Poate-i dubios, dar nu-i condamn. Nu e vina lor c-au ajuns sa se bucure la branduri si cancanuri cum ne bucuram noi la “Sticluta cu otrava” si “Ratele si vanatorii”. Asa au pomenit. Asa au fost invatati. N-au alte repere pentru ca nu li se ofera. Si un copil cu mintea atat de frageda nu-si poate alege cu discernamant idolii si modelele.