s3ptember dot net

Ma lansez intr-o noua spovedanie cu profil public: am scris cateva articole atat de proaste, dar atat de proaste, incat n-au apucat sa mai vada, saracele, lumina prezentului blog. Fie-le pixelii usori!

Nu stiu daca varsta e de vina sau iminenta zilei mele de nastere, dar parcurg niste saptamani introspectivo-analitice care ma pun la grea incercare chiar si pe mine, specialista in domeniu. Acel “let-s go with the flow” atat de practicat de altii (cel putin la nivel declarativ), pare sa ma prinda la fel de rau precum cremul (culoare cu care nu ma-mpac defel).

Si, pentru ca nicio disecare de status nu se desfasoara la nivel optim decat in compania unui co-disecator, am tot sporovait cu o buna prietena despre ce e important si ce nu intr-o relatie, despre lucrurile de trecut si lucrurile batute in cuie ca o piatra de hotar statornic.

Sa nu v-asteptati c-am ajuns la o concluzie de nestramutat. Asupra altui fapt voiam sa va atrag atentia. Se pare ca s-au adunat niste specialisti intr-ale dragostei si-ale ei incurcate cai, si-au descoperit cum ca interesele comune sunt “so last season”, ca nu e nimic mai depasit si mai demodat decat un cuplu care impartaseste aceleasi teluri. Ceea ce vine in contrapondere totala cu perceptia mea.

Se pare ca oamenii astia care si-au dedicat intreaga viata (si nu doar drumul dinspre munca spre casa) analizei relatiilor, au ajuns la concluzia ca mult mai importante decat asemanarile intre doi oameni care se iubesc sunt diferentele dintre acestia.

Asemanare

“Ar trebui ca doi oameni aflati intr-o relatie sa aiba interese si pasiuni diferite pentru ca asta mentine lucrurile interesante si proaspete,” declara Rachel Greenwald.

“Oamenii tind sa creada ca daca au pasiuni comune, au o relatie reusita. Nu trebuie sa fiti clone ca sa fiti impreuna,” specifica Evan Marc Katz.

Atractie

In schimb, oamenii astia cred ca un lucru esential este atractia fizica. Ba mai mult, ca primele intalniri ar trebui sa fie foarte scurte, marcate de o concluzie finala: esti atras de celalalt? Iar daca si numai daca raspunsul este pozitiv, poti merge mai departe fara griji.

Valori

Totusi, atractia fizica s-ar disipa in cativa ani, asa ca ce ne-ar tine impreuna para siempre sunt valorile. Impartasesti aceleasi valori cu celalalt? Ei bine, s-ar putea sa ramaneti impreuna happily ever after. Incredere, sinceritate, veselie, familie, bani etc. Sunt aceleasi la amandoi? Altarul v-asteapta.

Interesant punct de vedere. Voi ce credeti?

Prea ne-am invatat cu firescul murii in gura si a perei malaiete in gura Natafletei. Prea avem impresia ca ni se cuvin toate, ca o livada data in parg ar trebui sa ni se astearna la picioare si, cu puterea gandului nostru, tot fructul sa ni se pogoare in paner, fara ca macar sa trebuiasca sa intindem mana inspre. Prea ne trezim cu fata la cearsaf zi de zi, in loc sa urlam de bucurie ca ne-am trezit si azi.

Nimic nu ne convine. Nimic nu ne satisface timp indelungat. Toate colile albe au cate un punct negru pe tenul de altfel imaculat. Toate merele frumoase trebuie sa fie gaunoase. Si nebunia asta a insatisfactiei si a strambarii din nas pare sa se propage molipsitor. Se transmite din om in om, precum cascatul. Il auzi pe cel de langa tine ca-l indispune ora pe care a petrecut-o la birou, peste program, si parca te-apuca dracii si pe tine, gandindu-te la propriile ore petrecute la propriul loc de munca.

Aud tot mai multi oameni nemultumiti de locul de munca. Maine ar pleca pe un salariu cu 100 de euro mai mult. Seful e un bou, colegii niste prosti plati, sunt nevoiti sa lucreze in conditii mizere, alaturi de alti 100 de idioti, salariul nu le mai ajunge de la o luna la alta. Dar uita ca acum trei ani si-ar fi vandut un rinichi sa intre in compania respectiva, salariul actual era doar un vis frumos, colegii i se pareau cei mai minunati oameni de pe Terra, iar seful…

Tipam la parinti prin telefon, ca ne-au deranjat fix in toiul serialului preferat, si, in cretinismul nostru temporar, uitam ca peste 40 de ani am tresalta daca ecranul telefonului le-ar mai afisa numele.

Ne nemultumeste insistenta prietenilor care ne intreaba obsesiv ce mai facem, ce-am mai facut, fara sa tinem seama ca, daca aceleasi intrebari de maine n-ar mai fi, am fi niste marionete fara sfori.

Nici iubitul nu ne mai convine. El, cel dupa care am salivat luni. El, cel pe care l-am urmarit indeaproape, ca un stalker nedestainuit. Nu ne mai convine.

Se numeste “hora hedonista”. Inveti despre ea la scoala sau citesti de unul singur daca esti mai inzestrat. Sau nu afli niciodata daca nu-ti sta in obicei sa dai foile din carti. Hora hedonista se intampla atunci cand nu ne mai satura Dumnezeu. E specific umana. Marinarul ajuns senator isi doreste sa fie ministru, ajuns ministru isi doreste sa fie presedinte. Ajuns presedinte orice si-ar mai dori nu-l mai multumeste.

Nici nu stiu ce sa mai zic. Suntem nesatuiti. Si nesabuiti.

Sufar de sindromul Peter Pan. Desi buletinul imi spune ca sunt “om mare”, am obiceiuri si trairi de copil. Mi-am oprit maturizarea, din proprie vointa, pe la 15 ani si nu cred c-o sa parasesc prea curand aceasta varsta a spiritului.

Vara de vara, o saptamana sabatica o am rezervata intoarcerii in pseudo-urbea natala. Retraiesc la nesfarsit si fara a da semne de satietate senzatii si experiente deja probate, reconfortante si creatoare de dependenta. Orice-ar fi, aici imi e bine. Drumul spre casa celei mai vechi, mai dragi si mai asemanatoare prietene imi confera sentimentul de intoarcere in timp. Parfumurile ce razbat dinspre straturile cu flori care flancheaza trotuarul sunt aceleasi: petunie si regina noptii. Doar gardurile vecinilor par mai scunde si mai innegrite de vreme.

Nu s-au schimbat decat chipurile celor care ies seara de seara la terasele din mini-centrul orasului, la o Cola de 3 lei sau o bere cu unul mai scumpa. Bebelusii de odinioara, care ne zambeau din caruturile impinse de mamici sau surori mai mari, au acum varsta pe care o aveam noi atunci. Iar fostii bebelusi, desi crescuti in acelasi oras cu un singur parc si fara semafoare, sunt cu totul diferiti de cum eram noi.

Noi ne rusinam daca dadeam ochii cu cel pentru care aveam o slabiciune, ei isi schimba iubitii si iubitele mai des decat telefoanele mobile. Care telefoane mobile n-apuca sa-mplineasca doua luni, ca deja sunt rebuturi tehnologice. Noi faceam poze cu clasa si cu grupul de prieteni, ei fac sesiuni foto solo in baia de 2m/2 de-acasa, cu wc-ul in background, eventual cu apa netrasa.

Noi ne bucuram la trei rochite pe sezon, cu maneci bufante cum Olguta si Monica purtasera printre caisii de la Medeleni, ele au cate o toaleta pe seara, prevazuta cu panorame spre pectorali, fesieri si/sau ombilic. Noi ne innegream gleznele pe lanturile unse ale bicicletelor, ei calaresc motoare huruite si masini cu marca din trei litere si bubuitoare de manele. Noi am avut copilarie pana peste douazeci de ani. Ei au avut pana-n clasa a IV-a, cand au apasat primul “play” pe YouTube.

Perioada asta din viata lor ar fi trebuit sa fie presarata cu experiente trainice, de care melancolic isi vor fi amintit mai tarziu, la pranz, cu colegii din corporatie. Traiesc insa in schimb experiente fast-food, pe prea repede-inainte, intr-un melanj deloc la locul lui de om mare, blazat si trist si copil buimac, energic si usor de impresionat.

Poate-i dubios, dar nu-i condamn. Nu e vina lor c-au ajuns sa se bucure la branduri si cancanuri cum ne bucuram noi la “Sticluta cu otrava” si “Ratele si vanatorii”. Asa au pomenit. Asa au fost invatati. N-au alte repere pentru ca nu li se ofera. Si un copil cu mintea atat de frageda nu-si poate alege cu discernamant idolii si modelele.

Era o caldura de nedescris. Aerul, dilatat, se ondula ca-ntr-un western vechi, cu broboane de sudoare pe frunte si trageri de suflet autentice. Alergasem pe pietrele caldaramului in niste tocuri de zece, tarand priviri nedumerite in urma mea. Dar trebuia s-ajung. M-asteptau. Le-am citit nemultumirea pe chipuri. Stiam ca tin la punctualitate, dar nu m-asteptam sa reactioneze chiar asa. Ceva se schimbase. N-as fi putut spune cu exactitate ce.

Confortul pe care mi-l dadea altadata compania lor se transformase intr-un repros pe care stiam ca-l merit, dar speram ca intr-un final il vor face uitat si ma vor reprimi in cerc, ca pe una de-a lor.

N-a fost atat de simplu pe cat m-as fi asteptat. Nici eu nu stiu cum, dar m-au ademenit intr-o pivnita intunecata. Bezna de sicriu. Zadarnic ochiul cauta avid o licarire, cat de mica. Nu era de gasit. Mergeam drept inainte, pipaind prudent cu piciorul si tinandu-ma de umerii fetei din fata.

Mi-au impins un scaun. M-am asezat. M-au anuntat ca am in fata un bol. Eram nevoita sa gust. Altfel n-as fi scapat vie de-acolo. Am infipt lingura in ceva de consistenta zapezii dupa inghet. Am gustat tematoare. Crusta de ciocolata. De jur imprejur, fructe zemoase si parfumate. Desi familiare, n-am reusit sa le identific pe loc. Tarziu mi-am dat seama ca nu puteau fi decat afine. Am sfaramat intre dinti migdale. Nu era rau deloc. Delocios chiar si pentru un om care nu prea agreeaza inghetata.

Totusi, intunericul ma apasa printr-o forta nevazuta si-mi dadea senzatia ca toate obiectele vin spre mine. Am aruncat lingura in bol si-am zbughit-o spre prima raza de lumina.

Poate doar eu am avut neplacerea sa-i intalnesc. Poate doar eu am numarat in gand pana la 10 de mii de ori, sperand naiv ca ma voi calma si ca nu-mi va scapa vreo replica tintita, de care sa-si aminteasca si stranepotii.

Cata intelepciune si cumpatare iti trebuie sa-ti inghiti cuvintele gogâlț, gogâlț, doar ca sa nu faci respectiva persoana sa se simta asa cum e: prost, dar prost de tot.

Vi s-a intamplat sa aveti neplacerea de a intalni oameni care, din prima vorba, imediat dupa salut, sa va scaneze din cap pana-n picioare si-apoi sa va atraga atentia, pe un ton miorlaitor, aproape compatimitor, prefacut si mustind de rautate ca o baclava in sirop, ca parca parul nu-ti mai sta la fel de ondulat, ca parca ti-a sarit oja pe o unghie, ca parca ai facut si un pic de burtica?

Si Doamne fereste ca ei sa fie niste fiinte sculptate de mana michelangeliana, cu trasaturi conturate la comanda lui Rafael, cu gusturi decantate sub atenta supraveghere a lui Lagerfeld sau lecturi de inaltimea lui Hegel. Nicidecum. O micime de fiinta. Plata, rautacioasa, cu inflexiuni josnice.

Toate aprecierile de mai sus n-au niciun farmec daca nu sunt rostite cu parere de rau, milos, cumva jenat, ca si cum o slutire de cod rosu s-a abatut asupra ta sau ti-ai pierdut cel putin jumatate din par.

Si-atunci stai si te gandesti: de ce? Ce-o mana pe ea in lupta? Ce obtine daca te critica pe tine pentru toate fleacurile, pe care insisi Simon Cowell si Anna Wintour le-ar trece cu vederea, cu blandetea impaciuitoare a unei bunicute?

De ce simte nevoia sa-si justifice propriile neajunsuri comparandu-se cu tine? DE CEEEEEEEEE?

Voi ati patit-o?

Doamne, cat uram compunerile in scoala primara! Pana-ntr-a patra, mi le facea maica-mea. Nu, nu ma ajuta. Mi le dicta. Nu pentru ca n-ar fi incercat prin tot felul de metode ingenioase si didactice numai de ea stiute sa ma faca sa particip cat de putin la procesul creativ, ci pentru ca nu eram in stare. Si, cum nici la matematica nu dadeam semne ca as excela, presupun ca in capul parintei mele rasarea spaima ca voi fi un copil mediocru. Macar de-as fi fost proasta complet!

Si, Doamne, cum ma mai perpeleam cand venea dupa-amiaza in care trebuia sa scriu compunerea de a doua zi! Stiam ca nu sunt in stare sa scriu doua vorbe, cum stiam si ca voi sfarsi prin a-mi dezamagi mama pentru a mia oara si ca voi scrie din nou dupa dictare.

In clasa a patra, s-a petrecut miracolul. Nu stiu ce a declansat in mine dorinta pentru scris care, mai tarziu, s-a transformat in pasiune, dar am reusit sa scriu singura o compunere. Dumnezeule mare! O compunere izvorata din capul meu cap-coada! Fara pic de interventie materna. Compunere care a fost una dintre cele mai bune din scoala, iar domnul invatator a inscris-o la un concurs. Tare mandra am mai fost de mine. Intaia confirmare ca nu sunt retardata si ca mintea mea este capabila sa produca fictiune, nu numai sa o inmagazineze. E o usurare pentru universul unui copil, zau.

Cred ca nici temele propuse in clasa nu erau cele mai potritite sa-ti stimuleze creativitatea. Sa fim seriosi! Ce poti scrie in clasa a III-a despre “Toamna” sau “Mama” sau “Prietena mea cea mai buna”? Esti mult prea mic atunci ca sa-i poti desprinde din cotidianul tau de copil si sa-i zugravesti intr-o pagina si jumatate. Sunt mai mult un dat decat o tema.

Cartile pe care le citesti atunci sunt fantastice, cu Feti Frumosi, Ilene Cosanzene, balauri, palate de clestar, nu antologii de descrieri lalaite si presarate cu oftaturi si cascaturi.

Si, de la compunerea despre randunica vorbitoare, nu m-am mai oprit. Au urmat zeci de povestioare fantastice, notate de profesori, dar si cu mare succes la public. Intr-a cincea, abia asteptam ora de limba romana sau de franceza, sperand ca se va lasa cu o noua compunere. Intr-un fel, eram propriul meu entertainer. Asteptam eu insami cu sufletul la gura sa vad ce-mi mai poate capul.

In clasa a VI-a, deja devenisem un condei recunoscut in toata scoala. Creasem doua personaje, doi extraterestri, Chips si Center Shock, pe care ii perpetuam intr-un serial al aventurilor fabuloase. Proful de engleza le citea si la celelalte clase, iar in pauza, copiii veneau sa-mi spuna cat de mult le-a placut si ca abia asteapta urmatorul episod.

Nu va inchipuiti ce insemna asta pentru un copil care atata amar de timp se crezuse semi-retardat, cu un potential enorm de ratare si fara urma de speranta ca, intr-o zi, va fi in stare el insusi sa lege naratiuni si sa contureze personaje. Si, flatarea suprema s-a produs cand, dupa ce am terminat scoala generala, am aflat ca Chips si Center fusesera preluati de alti copii in compunerile lor.

Capatasem atata incredere in mine, incat imi era cu neputinta sa nu ma imaginez scriitoare de succes cand voi creste. A venit liceul, iar fictiunea a lasat loc eseurilor si batailor de campi pustii si arizi, cugetarilor “intelepte”, de multe ori prefabricate in cartile de critica si adaptate stangaci de elevi.

Nemultumirea mi s-a transformat treptat in adaptare la mediu si, pana la urma, am sfarsit prin a visa la o cariera de critic literar. Dar, cum cei mari si trecuti prin viata imi repetau in urechea dreapta ca oamenii de litere nu prea au ce sa manance in Romania, am sfarsit prin a ma orienta spre o cariera mai putin spirituala si mai garantatoare de desert si calatorii in strainatate.

Facultatea m-a crescut si maturizat. Atat de mult, incat scrierea cartii pentru copii la care am visat ma facea sa ma rusinez.

Azi, insa, mi-am dat seama ca trebuie sa ma reapuc de fictiune si sa vad de ce mai sunt in stare. Mi-am pierdut gratia? Excelul mi-a afectat stralucirea?

Cu dalti de cuvinte mi-au sculptat personalitatea cartile din adolescenta si pana azi traiesc cu nostalgia romanului nescris care ar fi modelat la randu-i elevii de-a sasea pana-ntr-a zecea.

Nu-mi pot inchipui vacantele de vara fara teancul de carti de la capul patului, cum nu-mi pot inchipui cele trei luni de lenesa desfatare fara hoinareli kilometrice si ingrijorari materne la disparitia fiicei ratacitoare.

Desi zeci de carti imi treceau prin mana pana in septembrie, cand cadea implacabila ghilotina clopotelului, fiecare vacanta avea un titlu dominant. O carte care ma fascinase cu precadere si care le adumbrea pe toate celelalte. Una pe care imi parea atat de rau s-o termin, ca sovaiam cu vinovata atentie asupra ultimelor zeci de pagini. Sa nu pierd nimic, sa savurez litera cu litera.

Ciresarii. Ciresarismul devenise aproape o religie la noi in clasa. Faceam schimb intre noi, ne intelegeam pe furis cu cate un coleg sa lase cutare volum la biblioteca si sa vin eu numaidecat sa-l iau. Nici un serial nu m-a tinut intr-o febra mai nerabdatoare ca aceea care imi dezvaluia noi aventuri ale grupului din care nu puteam face parte decat in imaginatie. Si cat imi doream sa fiu Ticusor! Mi-am botezat pana si cainele Tombi, dar degeaba.

N-am fost nici in Pestera Neagra, nici prizoniera gheturilor, nici tocurile sandalelor nu mi-au tropait pe coridoarele castelului fetei in alb si nici in geanta n-am ascuns pretioasele Tanagrale. A fost printre putinele carti pentru care am manifestat un spleen aproape bovaric. Si nu mi i-am putut apropia pe ciresari decat incepand la randul meu un roman despre un grup stupid de asemanator, ramas neterminat, slava Cerului!

Winnetou. Boala numita Karl May am mostenit-o genetic, pe linie paterna. Desi roman pentru baieti, mi l-am apropiat cu o lacomie absolutista care numai cu fotbalul mi s-a mai intamplat. Astazi, probabil, copiii ar mai avea acces la carte sau la film “doar cu acordul sau impreuna cu parintii ori familia”.

Pe mine nu m-au traumatizat bataile cu ursii grizzly, nici cavalcadele printre cactusii din infernul Vestului Salbatic, nici lovitura napraznica a lui Old Shatterhand. M-au prins zorii citind ultimul volum. Cu-atata amaraciune am inchis cartea, cu-atata deznadejde l-am plans pe Winnetou! Noroc ca May n-a fost chiar scump la scris, si-a avut grija sa-mi lase drept consolare zeci si zeci de alte nebunii prin toate colturile lumii.

Care mai tineti minte ce-nsemna “greenhorn”?

Cei trei muschetari. De mica am reactionat la nedreptate cu o indarjire energica si nevinovata, pe care numai un copil ar putea-o manifesta. Poate si de-asta mi-au cazut cu tronc mai ales carti despre lupta cavalerilor binelui cu personaje diabolice. L-am urmat pe D’Artagnan cu fidelitatea propriului argat, Planchet, prin anticamerele Luvrului, hanurile Frantei provinciale, campurile de bataie cu englezii, budoarul doamnelor de la curte sau in palatul lui Buckingham.

Dumas are meritul (sau vina) de a-mi fi pus la temelia adoratiei nebune pentru Franta caramizile cartilor sale. In prima mea vizita la Paris, cu lacrimile fericirii si ale nerabdarii in ochi, paseam prin locuri noi, dar atat de familiare! La Conciergerie, Rue de Rivoli, La Cour Carree, Palais de Luxembourg, de cate ori nu le simtisem racoarea!

La Medeleni. Ah, Medelenii! Olguta, Danut, Monica, domnul si doamna Deleanu, Herr Direktor, Mos Gheorghe, mi-i amintesc nu ca pe naluciri, ci ca pe rude langa care am mancat “harbuz cu gheata” si “cataif cu frisca”. O tot vedeam prin biblioteca, dar ma cam descurajau stufoasele volume. Nu m-am considerat demna s-o incep decat la finalul clasei a VI-a, cand, cu un castron cu cirese in stanga si o diploma in dreapta, am luat-o cu nedisimulata nesiguranta de pe raft.

N-am mai lasat-o. Am citit-o si rererecitit-o cu aceeasi lacomie de fiecare data. Imi amintesc si acum pasaje intregi, certuri dintre copii, replici dracesti rostite de Olguta, fanteziile lui Danut cu turbinca lui Ivan, gavanoasele cu dulceata ascunse in soba, zmeul eliberat din razbunare de Olguta, palmele primite de la Danut drept recompensa, cozile blonde ale Monicai, masina lui Herr Direktor, caii lui Mos Gheorghe. Pot sa jur ca primele cuvinte din carte sunt “doi tarani salutara cu o arhaica solemnitate“.

Recreatia mare. Poate multora nu va spune nimic acest titlu, dar va garantez ca si-acum daca ati citi-o, v-ar fi pe plac. E o carte de schite, cu elevi de gimnaziu. Comunisti, e drept, dar traiesc aceleasi drame si-aceleasi bucurii cu cei din capitalism. Mircea Santimbreanu, autorul, el insusi profesor de istorie, si, probabil, martor la nenumarate intamplari scolaresti, a tinut sa lase o cronica necosmetizata a anilor de scoala, dar plina de umor, ironie si candoare nemarturisita, dar banuita.

Elevii lui Santimbreanu nu pleaca in expeditii pline de neprevazut si nu se intorc gloriosi, gata de-mpartit autografe. Elevii lui sunt copii normali, care incearca sa copieze teme, sa triseze la lucrari, care fac nazuri la masa, care schiaza pe un petec de ninsoare pentru ca atunci cand ninge ca-n povesti sa fie prea bolnavi ca sa mai iasa din casa. N-are cum sa nu te binedispuna. Uite, deja zambesc.

Robin Hood. Robin Hood e pentru noi Winnetou numarul 2. Nu invers. Acum, dupa n ecranizari, parca s-a mai dus din farmecul cartii insasi. La cati Robini am vazut pe ecran, cate Maid Marian si Little Johni, parca nici nu-mi mai vine sa scriu. Totusi, la vremea ei, cartea asta m-a fascinat. Stiu ca m-a socat potretul facut tinerei domnite. Urata mai era, Doamne!

Tom Sawyer, Morcoveata, Tartarin de Tarascon, Micul Print, In casa bunicilor (unele citite chiar in limba de bastina) si cate si mai cate? Cum as fi fost azi daca nu le-as fi intalnit? Mai trista, cred.

Voi ce spuneti?

Incepusem un serial al optimismului. Credeam eu ca dau la o parte jaluzelele grijilor care ne incrunta zilnic. Chiar si pe mine, desi nu m-as fi gandit ca bla-bla-urile adultilor (care m-au crescut sau doar m-au inconjurat) precum “viata-i grea” sau “ce-o sa-ti mai fie tie dor de anii astia” se vor si pune in practica.

Si nu intr-un viitor indepartat, cand toata lumea purta-va costum de latex argintiu si-si va atinge duios sfarcul pentru a se teleporta. Ci chiar in zilele noastre, astea concrete, pline de praf, ghionturi, incrancenare, vifor in priviri.

Si-atunci ai doua variante. Am doua variante: ori ridic din umeri si-apoi ii plec a deznadejde, ori je me fiche de ce-mi atenteaza la zambete si merg mai departe. Ca Baggio dupa ’94.

Obisnuiesc sa folosesc tot felul de invelisuri protectoare. In care ma inglobez pe mine si pe cei dragi. Opun blazarii si perfidiei un modus vivendi unde nu razbate decat “capul sus”, “maine va fi mai bine”, “am incredere in tine”, “curaj”.

La starea asta de “zenitate” si de haz de necaz la care sunteti martori/martiri in fiecare zi, contribuie doua treburi. Sau aspecte, daca vreti:

1. Mersul pe jos. Face piciorul frumos. Pe aratatelea!

Lucrez cu un laptop in fata 8 ore. Deci va-nchipuiti ca miscare fac rar. De-aia prefer sa merg o mare parte din drumul spre casa. Ma deconectaeza. Si gasesc alte perspective.

2. Dusul de seara.

E diiiitamai catharsisul pentru mine. Jur. Zici ca ma spal si pe creier. Asa ma relaxeaza. Chiar daca dureaza 10 minute sau o jumatate de ora.

De cate ori ma intorc in tara, ma napadeste un sentiment de alienare. Parca orice trecere de granita imi sporeste simtul critic (si-asa destul de bine pilit) si-mi scade imunitatea la grobianismul celor cu care, din cauze prestabilite, sunt nevoita sa-mi impart tara.

Ma apuca toti dracii de cate ori sunt “agatata” pe strada cu replici de un prost gust cras, de cate ori se tine scai de mine cate un “cersetor” sa-i dau un leu sa-si cumpere o paine, de cate ori nimeresc langa vreun hoit mergator care isi insemneaza teritoriul cu duhoarea proprie pe o raza de trei metri sau de cate ori vreun taximetrist refuza sa ma transporte pentru ca merg “prea aproape”. Aici voiam sa ajung.

La Praga (frumos oras, dar mai de-un weekend asa, nu de vacanta dedicata), am avut nenorocul sa dam peste un taximetroi cu origini romanesti pesemne. Am mers vreo 15 minute in trafic fluid ca-n orasele noastre de provincie si ne-a luat echivalentul a 50 de euro. In coroane. Dupa toate laudele pe care i le aruncasem cu generozitate orasului, marlania taximetristului ne-a facut sa ne simtim asa cum nu ne-am fi dorit vreodata: ca acasa.

Doua zile mai tarziu, in Bucuresti, ne intorceam de la petrecerea data in cinstea plecarii lui eCostin si Piticu in Africa de Sud. Stimabilul de la Taxi Mavi avea parul vopsit (dintr-o presupusa si ciudata solidaritate cu automobilul) galben. Cam ca tricolorii nostri cand i-a lovit galbeaza in 1998.

Mai tarziu am inteles ca cromatica pletei se dorea a fi un indiciu, o atentionare, un avertisment in directia nefericitilor care aveau ghinionul sa-i nimereasca pe bancheta din spate a masinii.

Omul, cretin din fire si far’ de leac, a vorbit la telefon, cu cotul stang sprijinit pe portiera, tot drumul. Subiectele atinse, dintre cele mai vaste: avortul spontan al surorii lui, prietena care-i dadea bataie de cap sau tupeul unuia din vecinii de palier. Fascinant!

Am coborat. Plina de draci, am sunat la dispecerat.

– Buna seara.

– Buna seara.

– As dori sa fac o reclamatie.

– Da, va rog, ce s-a intamplat? ma intreaba vocea de la celalalt capat al undei, la fel de blonda ca taximetristul petardat.

Ii povestesc. Ma asteptam sa se arate macar ingrijorata, daca nu revoltata. Sau surprinsa. Sau cumva. Orice reactie era binevenita.

– Domnisoaaara, imi zice ea bovina, pai asta e motiv de reclamatie?

M-am reumplut de draci. I-am explicat calm, pe cale sa explodez, ca da, faptul ca boul de mai sus condusese tot drumul vorbind la telefon e un motiv de reclamatie, ca de-aia e si interzis.

– A, pai va dati seama, ei sunt soferi profesionisti, la cata experienta in condus au… Nu se intampla nimic.

– Doamna, si cu Schumacher daca mergeam si vorbea la telefon, tot nu era OK. Or fi ei piloti de supersonice, dar soseaua e plina de pericole. Daca venea cineva cu viteza? (Pe-aici simteam ca spusele mele ii sunau ca un fel de “bla-bla-bla” indracit.)

– Bine. O sa-i spun lu’ sefu. Ce indicativ avea?

Eu cred ca orice poate face subiect de blog. Chiar si metodele de epilat. Baieti, acoperiti-va ochisorii sau lasati-i in pamant. Doar metrosexualii sunt invitati sa ramana si sa ne impartaseasca din secretele membrelor lucioase precum crestetul basescian.

Cu epilatul, oricum ai da-o tot te lovesti de inconveniente. Eu am ajuns la capatul rabdarii si am impresia ca nu mai exista solutie pe lumea asta care sa ma multumeasca de la a la z.

Par exemple:

1. Epilarea cu ceara calda

Daca te incumeti sa te auto-defrisezi in house, apai trebuie sa ai rabdare, frate. Sa incalzesti cu grija ulceaua. Daca e prea fierbinte, scapi de par, dar scapi si de piele. Si n-ai chef de petice de crocodil made in China sa-ti acoperi muschiul golas. Daca e prea rece, n-am rezolvat nimic. Stratul de doua deste nu se va intinde in vecii vecilor, oricat l-ai indruma tu cu spatula-ti improvizata.

2. Epilarea cu crema

Exista in comertul socialist creme epilatoare dotate cu capacitatea de a aneantiza plapandul firicel de par, care, in prag de primavara a scos capsorul de sub epiderma. Problema lor e mai multe:

a) duhoarea – put ca dracu. Cica ar fi parfumate, dar sunt mai degraba miasmate. Deci risti sa-ti pierzi si mirosul pe cateva zile, daca le utilizezi. In RATB sau metrou ar fi chiar un atu, dar hai sa nu ne distrugem mugurii olfactivi pentru doua calatorii zilnice pe cap de locuitor.

b) blanita apare la fel de deasa si de viguroasa ca inainte de cosit, intr-un timp foarte scurt: o zi sau doua.

c) procedeul dureaza la fel de mult ca ceara, dar efectul persista mult mai putin.

d) te poti irita: contine ea niste substante destul de puternice incat sa taie firul de par de la radacina, deci nu e chiar prietena la catarama cu pielea ta.

3. Epilarea cu lama

Lama te netezeste rapid si cu spor, dar o vorba inteleapta din popor spune ca-ti da parul mai des si mai tzepos. Ce sa mai spunem de rapiditatea cu care isi revine la viata dupa ce a fost retezat? Aproape instantaneu.

4. Epilarea cu ceara rece

In tineretea mea, parca altfel stateau lucrurile. Diagnosticai un nivel inacceptabil de parosenie, iti procurai benzile depilatoare cu ceara rece, le aplicai pe piciorul de Yeti, iti faceai rugaciunea si semnul crucii cu limba in cerul gurii, dupa care trageai. Un tipat ascutit brazda vazduhul. Dar macar se cunostea.

Ei, azi, s-au prostit si astia. Urmezi intregul ritual, pana in punctul in care trebuie sa tragi de banda. Si-atunci te pomenesti ca proasta satului cu piciorul naclait de ceara. Acu-i acu! Cum dracu o indepartezi? Cu spaclul? Cu racleta? Cu smirghelul? Nu, frate. Cu un servetel umed pe care ti-l da in pachetul cu cele 16 folii depilatoare. Unul singur, da. Pe care trebuie sa-l dramuiesti. Daca nu, dai iama in uleiul de bucatarie, ce sa faci? Floriol nu te lasa la greu.

5. Epilarea cu… epilatorul

Braun, nebraun, doare comme le diable. Ce zic eu comme le diable? Comme la mere du diable!!! Simti durerea pana in ficatel, iti stimulezi toti muschii faciali strambandu-te si incruntandu-te, versi lacrimi de crocodil, dar stii bine ca la frumusete esti dispusa sa suferi.

Masinaria infernului nu vede toate firele, asa ca de multe ori se intampla ca dupa chinurile facerii sa-ti treci mana peste suprafata proaspat defrisata si s-o simti mai aspra ca o zugraveala comunista in stropi. Pai mai merita autoflagelarea?!

6. Epilarea cu laser

Asta cica ar fi definitiva. N-am probat-o, deci nu stiu ce sa zic. Am auzit doar c-ar fi scumpa si ca e cancerigena. Dar in ziua de astazi, ce n-o fi cancerigen?

Am ajuns la capatul rabdarii, zau. Eu cred ca data viitoare mi-l parlesc: simplu si rapid. Sau mai bine il las valvoi. Sigur se va gasi un baiat care sa aprecieze pilozitatea.

Voi cum faceti?