Tocmai de aceea mi-am rezervat privilegiul de a fi neplacuta pentru cei cu inclinatie naturala spre prostie. Spre acel gen de prostie care uniformizeaza si, daca nu esti ca cel in cauza, nu meriti. Fapt care, aproape paradoxal, ma avantajeaza impiedicandu-ma sa ma amestec cu uleiosii.

Dubios lucru sa fii placut de toata lumea. Numiti o singura persoana lipsita de detractori. Chiar si Isus i-a avut pe-ai lui. Si legenda spune c-ar fi fost far-de pata.

Dar sa faci un motiv de lauda din a te lauda ca lumea nu te suporta, asta chiar spune ceva despre starea ta psihologica. “Oamenii nu ma plac, dar pot sa traiesc cu asta.” Mmmm, not quite OK. Daca te impaci cu propria-ti marlanie si ignori majoritatea celor care nu te-nghit nici cu lamaie si-ti gasesti scuze de genul “un mare lider nu poate fi apreciat de toata lumea, multi nu ma apreciaza, deci sunt un mare lider”, concluzia care se trage este ca, de fapt, esti un idiot/o idioata.

Sigur ca unanimitatea n-a priit nimanui. Nu si-o doresc decat megalomanii care leviteaza de mult si ale caror talpi nu mai ating pamantul. Dar nici sa te bati cu pumnul in piept ca esti un personaj detestat. Liderii adevarati, aia care schimba destine si raman intr-o istorie oarecare, se fac iubiti de majoritatea celor pe care ii conduc. Iar daca tu te autoproclami ca fiind antipatizat, inseamna ca vocatia ta de lider este mai mult in capul tau si al mamei tale si mai putin in capul celor pe care tre’ sa-i hipnotizezi.

Un lider adevarat se bazeaza pe un capital de simpatie incontestabil. Iar nu pe oprobriul public, pe frica sau pe santaj.

Unde carisma nu e, nici leadership nu e.