După capul meu, sunt trei feluri de oameni relaxaţi.

Relaxatul veritabil. Ăsta e un personaj atât de mişto şi de acaparator de admiraţie, că pe alocuri se confundă cu succesul însuşi. Relaxatul veritabil este acela care în primul rând e foarte conştient de locul şi de nivelul lui de pregătire faţă cu volumul şi nivelul calitativ al ceea ce are de făcut. Este acel individ care îşi construieşte programatic motivele de relaxare, îşi balansează cu măiestrie eforturile depuse versus obiective atinse. Relaxatul veritabil îşi extrage doza de Zen din siguranţa lucrului făcut la vremea lui, asta fără a-l transforma neapărat într-un pedant şi un plicticos. Ca să rezum: relaxatul veritabil e dat drecu’, dom’le! E deadmirat şi de urmat ca exemplu, ce să mai…

Nesimţitul. Îl ştiţi bine pe ăsta. Am scris mai întâi „relaxatul nesimţit”, dar scurta descriere ce urmează ar fi trădat o alocuţiune pleonastică. Păi na, nesimţitul e relaxat prin structură şi unitate celulară. Nu are motive logice de relaxare, dar Zen-ul lui de putoare irepetabilă provine din convingerea că, orice ai întreprinde, ori e prea complicat, ori e pentru alţii, deci inutil.

Nesimţitul e relaxat prin negarea însăşi raţiunilor de bază ale existenţei umane, progresul e pentru el o ştiinţă de care se ocupă nişte specialişti şi asupra căreia el are doar drepturi. Bine, el are doar drepturi în general, natura lui parazitară e modul lui inalterabil de viaţă şi ferească Dumnezeu să încerci să-l privezi de asta. Cred că unul dintre modurile infailibile în care poţi distruge relaxarea nesimţitului este să încerci să-i îngrădeşti libertatea de a fi nesimţit. Va urla ca din gură de şarpe şi se va erija lesne într-o victimă.

Relaxatul fals. Ei bine, ăsta mimează relaxarea. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu e lucru uşor. Modelul nu e la fel de răspândit ca nesimţitul, dar cred că, din păcate, e mai bine reprezentat decât relaxatul veritabil. Deci ăsta se chinuie atât de tare să pară relaxat, încât eforturile îl epuizează până la faza în care ajungi să-i confunzi letargia cu o eventuală armonie între el, universul lui intim şi Universul cel mare.

Citeam deunăzi despre un confrate care, spunea el, a ajuns să cunoască marele succes fără ca el să intenţioneze, fără ca el să influenţeze în mod predilect drumul către recunoaştere şi aprecierea altora. Până la cei douăzeci şi ceva de ani de viaţă pe care-i număr cu buletinul în faţă, am aflat o chestie relativ banală (ăsta sunt eu, citesc puţin, reţin şi mai puţin şi în general ce nu trebuie): pentru succes e nevoie să munceşti. Adică să depui eforturi. E drept, eforturile motorizate de pasiune sunt mai line, fac procesul mai plăcut.  Dar tot eforturi sunt, tot neuroni consumă, tot mici spaime şi griji momentane generează, tot tensiune se cheamă că încarcă în umeri şi în conştiinţă.

Pasiunea în sine hrăneşte inclusiv o nevoie personală. Toţi ne dorim succesul, iar dacă-l atingem e clar că am făcut-o depunând eforturi în acest sens. Joaca e frumoasă şi relaxantă doar până începe să ne arate perspectiva profitului de orice fel ar fi el. Nu e musai să câştigi bani din ceea ce faci cu pasiune, iar lipsa avantajului material nu-ţi permite să mimezi relaxarea şi, eventual, să-i plasezi sub plafonul meschinăriei pe aceia care obţin acest avantaj plecând de la pasiune, dar nefiind nici pe departe atât de relaxaţi. Poţi fi mai degrabă mulţumit, mai degrabă împlinit, mai degrabă satisfăcut, mai degrabă convins că ai ales un drum corect, dar nicidecum mai degrabă relaxat în momentul în care pasiunea îţi devine ocupaţie principală. Să ne revenim, zic.