“N” mic de tipar, “n” mare de tipar. Na-na, nana, a-lu-ne, alune.

Silabisirea asta chinuita imi vine in minte alaturi de un deget cu o unghie labartata, uneori cu tiv negricios (daca venea dupa ora de plastilina), care sublinia cuvantul rostit si tragea dupa el o coada de cometa formata din tusul literelor surghiunite.

Odata cu silabisitul, imi vin in minte si caietele alea de caligrafie, cu scris ondulat si litere egale si aliniate ca niste soldatei. Pietricel povesteste pe blogul ei cum a scris ea pentru prima oara de mana, dupa nu stiu cate luni, dupa ani de batut tastatura isteric si scos zeama din ea. S-a lasat cu dureri de maini si scris anemic, ca batut de vant. Vorba titlului.

Mi-a dat si-o leapsa. Cand am scris eu ultima oara de mana? Eu scriu de mana zi de zi. Scriu intr-o agenduta pe care-o port cu mine in toate sedintele si notez acolo sa nu uit sa fac aia, sa fac ailalta, ca sunt batrana, senila si memoria nu ma mai tine.

Totusi, desi scriu zilnic macar o jumatate de pagina, se vede lipsa exercitiului. Acum o luna m-a lovit inspiratia. Am adaptat o poezie la realitatile mele. Si-a iesit foarte amuzanta, socotesc eu. Doar ca am avut de scris, nu gluma, pe putin zece strofe a cate opt versuri. Cum trebuia s-o predau repede-repede, am scris, frate, de mi-au sarit ochii din cap, ca la teza odinioara. A doua zi, am avut febra musculara.