Cu dalti de cuvinte mi-au sculptat personalitatea cartile din adolescenta si pana azi traiesc cu nostalgia romanului nescris care ar fi modelat la randu-i elevii de-a sasea pana-ntr-a zecea.

Nu-mi pot inchipui vacantele de vara fara teancul de carti de la capul patului, cum nu-mi pot inchipui cele trei luni de lenesa desfatare fara hoinareli kilometrice si ingrijorari materne la disparitia fiicei ratacitoare.

Desi zeci de carti imi treceau prin mana pana in septembrie, cand cadea implacabila ghilotina clopotelului, fiecare vacanta avea un titlu dominant. O carte care ma fascinase cu precadere si care le adumbrea pe toate celelalte. Una pe care imi parea atat de rau s-o termin, ca sovaiam cu vinovata atentie asupra ultimelor zeci de pagini. Sa nu pierd nimic, sa savurez litera cu litera.

Ciresarii. Ciresarismul devenise aproape o religie la noi in clasa. Faceam schimb intre noi, ne intelegeam pe furis cu cate un coleg sa lase cutare volum la biblioteca si sa vin eu numaidecat sa-l iau. Nici un serial nu m-a tinut intr-o febra mai nerabdatoare ca aceea care imi dezvaluia noi aventuri ale grupului din care nu puteam face parte decat in imaginatie. Si cat imi doream sa fiu Ticusor! Mi-am botezat pana si cainele Tombi, dar degeaba.

N-am fost nici in Pestera Neagra, nici prizoniera gheturilor, nici tocurile sandalelor nu mi-au tropait pe coridoarele castelului fetei in alb si nici in geanta n-am ascuns pretioasele Tanagrale. A fost printre putinele carti pentru care am manifestat un spleen aproape bovaric. Si nu mi i-am putut apropia pe ciresari decat incepand la randul meu un roman despre un grup stupid de asemanator, ramas neterminat, slava Cerului!

Winnetou. Boala numita Karl May am mostenit-o genetic, pe linie paterna. Desi roman pentru baieti, mi l-am apropiat cu o lacomie absolutista care numai cu fotbalul mi s-a mai intamplat. Astazi, probabil, copiii ar mai avea acces la carte sau la film “doar cu acordul sau impreuna cu parintii ori familia”.

Pe mine nu m-au traumatizat bataile cu ursii grizzly, nici cavalcadele printre cactusii din infernul Vestului Salbatic, nici lovitura napraznica a lui Old Shatterhand. M-au prins zorii citind ultimul volum. Cu-atata amaraciune am inchis cartea, cu-atata deznadejde l-am plans pe Winnetou! Noroc ca May n-a fost chiar scump la scris, si-a avut grija sa-mi lase drept consolare zeci si zeci de alte nebunii prin toate colturile lumii.

Care mai tineti minte ce-nsemna “greenhorn”?

Cei trei muschetari. De mica am reactionat la nedreptate cu o indarjire energica si nevinovata, pe care numai un copil ar putea-o manifesta. Poate si de-asta mi-au cazut cu tronc mai ales carti despre lupta cavalerilor binelui cu personaje diabolice. L-am urmat pe D’Artagnan cu fidelitatea propriului argat, Planchet, prin anticamerele Luvrului, hanurile Frantei provinciale, campurile de bataie cu englezii, budoarul doamnelor de la curte sau in palatul lui Buckingham.

Dumas are meritul (sau vina) de a-mi fi pus la temelia adoratiei nebune pentru Franta caramizile cartilor sale. In prima mea vizita la Paris, cu lacrimile fericirii si ale nerabdarii in ochi, paseam prin locuri noi, dar atat de familiare! La Conciergerie, Rue de Rivoli, La Cour Carree, Palais de Luxembourg, de cate ori nu le simtisem racoarea!

La Medeleni. Ah, Medelenii! Olguta, Danut, Monica, domnul si doamna Deleanu, Herr Direktor, Mos Gheorghe, mi-i amintesc nu ca pe naluciri, ci ca pe rude langa care am mancat “harbuz cu gheata” si “cataif cu frisca”. O tot vedeam prin biblioteca, dar ma cam descurajau stufoasele volume. Nu m-am considerat demna s-o incep decat la finalul clasei a VI-a, cand, cu un castron cu cirese in stanga si o diploma in dreapta, am luat-o cu nedisimulata nesiguranta de pe raft.

N-am mai lasat-o. Am citit-o si rererecitit-o cu aceeasi lacomie de fiecare data. Imi amintesc si acum pasaje intregi, certuri dintre copii, replici dracesti rostite de Olguta, fanteziile lui Danut cu turbinca lui Ivan, gavanoasele cu dulceata ascunse in soba, zmeul eliberat din razbunare de Olguta, palmele primite de la Danut drept recompensa, cozile blonde ale Monicai, masina lui Herr Direktor, caii lui Mos Gheorghe. Pot sa jur ca primele cuvinte din carte sunt “doi tarani salutara cu o arhaica solemnitate“.

Recreatia mare. Poate multora nu va spune nimic acest titlu, dar va garantez ca si-acum daca ati citi-o, v-ar fi pe plac. E o carte de schite, cu elevi de gimnaziu. Comunisti, e drept, dar traiesc aceleasi drame si-aceleasi bucurii cu cei din capitalism. Mircea Santimbreanu, autorul, el insusi profesor de istorie, si, probabil, martor la nenumarate intamplari scolaresti, a tinut sa lase o cronica necosmetizata a anilor de scoala, dar plina de umor, ironie si candoare nemarturisita, dar banuita.

Elevii lui Santimbreanu nu pleaca in expeditii pline de neprevazut si nu se intorc gloriosi, gata de-mpartit autografe. Elevii lui sunt copii normali, care incearca sa copieze teme, sa triseze la lucrari, care fac nazuri la masa, care schiaza pe un petec de ninsoare pentru ca atunci cand ninge ca-n povesti sa fie prea bolnavi ca sa mai iasa din casa. N-are cum sa nu te binedispuna. Uite, deja zambesc.

Robin Hood. Robin Hood e pentru noi Winnetou numarul 2. Nu invers. Acum, dupa n ecranizari, parca s-a mai dus din farmecul cartii insasi. La cati Robini am vazut pe ecran, cate Maid Marian si Little Johni, parca nici nu-mi mai vine sa scriu. Totusi, la vremea ei, cartea asta m-a fascinat. Stiu ca m-a socat potretul facut tinerei domnite. Urata mai era, Doamne!

Tom Sawyer, Morcoveata, Tartarin de Tarascon, Micul Print, In casa bunicilor (unele citite chiar in limba de bastina) si cate si mai cate? Cum as fi fost azi daca nu le-as fi intalnit? Mai trista, cred.

Voi ce spuneti?