Incepusem un serial al optimismului. Credeam eu ca dau la o parte jaluzelele grijilor care ne incrunta zilnic. Chiar si pe mine, desi nu m-as fi gandit ca bla-bla-urile adultilor (care m-au crescut sau doar m-au inconjurat) precum “viata-i grea” sau “ce-o sa-ti mai fie tie dor de anii astia” se vor si pune in practica.

Si nu intr-un viitor indepartat, cand toata lumea purta-va costum de latex argintiu si-si va atinge duios sfarcul pentru a se teleporta. Ci chiar in zilele noastre, astea concrete, pline de praf, ghionturi, incrancenare, vifor in priviri.

Si-atunci ai doua variante. Am doua variante: ori ridic din umeri si-apoi ii plec a deznadejde, ori je me fiche de ce-mi atenteaza la zambete si merg mai departe. Ca Baggio dupa ’94.

Obisnuiesc sa folosesc tot felul de invelisuri protectoare. In care ma inglobez pe mine si pe cei dragi. Opun blazarii si perfidiei un modus vivendi unde nu razbate decat “capul sus”, “maine va fi mai bine”, “am incredere in tine”, “curaj”.

La starea asta de “zenitate” si de haz de necaz la care sunteti martori/martiri in fiecare zi, contribuie doua treburi. Sau aspecte, daca vreti:

1. Mersul pe jos. Face piciorul frumos. Pe aratatelea!

Lucrez cu un laptop in fata 8 ore. Deci va-nchipuiti ca miscare fac rar. De-aia prefer sa merg o mare parte din drumul spre casa. Ma deconectaeza. Si gasesc alte perspective.

2. Dusul de seara.

E diiiitamai catharsisul pentru mine. Jur. Zici ca ma spal si pe creier. Asa ma relaxeaza. Chiar daca dureaza 10 minute sau o jumatate de ora.