O prietena de o desteptaciune carteziana spunea ca “nu-ti poti dori ceva pentru care nu esti pregatit”. Iar eu ma trezesc sa nu-mi doresc decat lucruri pentru care se pare ca nu sunt pregatita. Si-atat de mare imi este mirarea cand ma vad in atare situatie, ca nu mai sunt in stare de nimic. Devin abulica. Si-atunci, nefericirea dinauntrul meu “e mai puternica decat mine, decat oasele mele, pe care mi le strivesti intr-o imbratisare dureroasa mereu, minunata mereu.”

Un alt prieten, de o sensibilitate suprarealista imi sopteste la ureche in fiecare dimineata: “life’s too short to be afraid, step inside the sun“.

Doar ca labirintul meu e mai alambicat chiar si decat al generalului si ma vad pusa in situatii pentru care cheile nu-mi apartin si nu sunt intuibile. E greu sa iei decizii cand esti sufocat de eventuale urmari sau de un prezent coplesitor si bifurcat.

Intrebarile, dubiile, punerea sub lupa indoielii, dubito ergo… ergo ce?

Fiindca dupa ergo nu mai urmeaza nimic. Nimic. Blank. Zero.

Ergo quelque chose. E ca un joc de zaruri unde raspunsul e intotdeauna altul, imprevizibil, instabil si deloc multumitor pe termen lung.

My decision maker s-a retras din afacere in momentul in care m-a incredintat ca pot merge pe propriile picioare, s-a retras in turnul cu ceas si m-a lasat in plata propriei constiinte ramificate si plina de muguri neprevazuti. How am I supposed to know what’s right?

Angajez om capabil sa-mi ia deciziile fara oscilare, fara temeri, fara priviri aruncate peste umar, fara priviri care incearca sa scruteze un viitor inca neconturat. Angajez om capabil sa transeze intre nord si sud, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Stiti voi.

CV-uri?