Atat le-ar fi ajuns de fiecare baieteilor din fata mea, la coada din supermarket. N-avea mai mult de 12 ani cel mai mare dintre ei. Iar celalalt ar fi trecut in clasa a treia, probabil. Slabuti, cu niste hainute ponosite si subtiri, au asteptat aproape 15 minute la rand pentru o ciocolata Rom. Impreuna. Jumatate unul, jumatate celalalt.

I-am observat tarziu. Apucasem sa-mi randuiesc produsele pe banda rulanta. Nu mi-a venit sa cred. Am ramas blocata cateva secunde.

In manuta lui, avea pregatiti cativa banuti sa-si achite cumparatura. Cine stie cum ii agonisise.

Am pus mana pe ciocolatica si i-am zis celui mai mare: “V-o platesc eu.” S-a intors catre micut si i-a soptit la ureche: “A zis ca ne-o plateste ea.”

Tarziu mi-a fulgerat prin cap sa le mai iau ceva pe langa. La casa, in afara de gume de mestecat si servetele pentru lentile, n-am gasit decat doua prajiturele Magura. M-am uitat in cos. Nu le puteam oferi nimic. Aveam doar ingrediente pentru o viitoare cina gatita. Am insfacat prajiturelele, le-am pus pe banda si le-am platit.

“Multumesc,” mi-au raspuns amandoi, uimiti si timizi. Si-au plecat.

Baiatul de la casa mi-a scanat produsele, le-am pus in pungi si, abia in timp ce savarseam gesturile mecanice ale omului adaptat la mediul supermarketului, mi-am dat seama cat de ingusta am fost.

De ce nu m-am intors la rafturi sa le cumpar mancare macar pentru o seara? De ce n-am putut sa las cosul la casa si sa ajut doi copii fara Dumnezeu? De ce in pseudo-gandirea mea pe fuga nu mi-a trecut prin cap macar o clipa sa-i pun sa m-astepte si sa le fac o bucurie?

Puteam sa ajut doi copii. Dar n-am facut-o.

I-am cautat la iesire. Plecasera. De ce-ar mai fi ramas?