Te uiţi la ei cum se cocoaţă pe crestele omniscienţei imperative şi-mpart nesolicitate lecţii de viaţă online. Cum să, cum să nu, paradigme de comportament, cum ar trebui să reacţioneze cutare în cutare situaţie, cum ar face el, cum noi, ăştia, ceilalţi, suntem o gaşcă de necizelaţi care ar trebui mânată de la spate, dăscălită şi orientată pe calea cea bună. Calea. Calea lor. Pe care doar ei o ştiu, dar sunt atât de mărinimoşi încât ne-o arată şi nouă, hoardelor.

Ei vorbesc rar, senin, sunt la toate conferinţele, ne-nvaţă despre toate, fiecare tweet al lor e memorabil şi, prin urmare, potenţial aforism. Ei nu asudă, ei secretă seva cunoaşterii. Ei nu mănâncă usturoi şi nici gura nu le miroase.

Faptul că, printr-un hazard favorabil nouă, au ajuns să ne urmărească pe Twitter, ar trebui nu doar crestat în grindă, ci şi trecut la CV. Ei ne fac nouă o favoare discutând cu noi. Ei coboară din sferele gândirii înalte în nimicnicia noastră şi ne oferă o ocheadă asupra Absolutului.

Ei nu greşesc niciodată. Şi-atunci când o fac, e pentru că vor să-şi arate latura umană. Sau ca să nu ne complexeze. Cum nu greşesc, nici nu-şi pot recunoaşte greşelile.

Ei ar face treabă mai bună decât orice CEO din România. Au ales însă calea blogging-ului din pasiune şi pentru că nu pun preţ pe lucrurile materiale. Deşi câştigă sute de mii de euro doar din consultanţă. Fără a mai număra şi bannerele.

Ei cunosc şi calea ieşirii din criză, şi calea intrării în criză, şi leacul pentru cancer. Doar că nu cred în doctorate. Aşa că-şi expun viziunea pe bloguri, aşteptând să fie preluaţi de CNN.

Şi, pentru că trebuia să poarte un nume, unii dintre ei şi-au spus A listeri.