Lucrarea mea de licenta era despre consumerism. Povesteam doct acolo cum omul, doborat de boala generatiei noastre – depresia – se inconjoara de tot soiul de simboluri heraldice, cu unicul scop de a fi acceptat, admirat si integrat in societate. Cum haladuim prin hipermarketuri la sfarsit de saptamana si-apucam hipnotic de pe rafturi vrute si nevrute, dintr-o spaima de vid si-o dorinta inexplicabila de acumulare cantitativa. Da, Baudrillard a fost revelator.

Doar ca imediat ce-am parasit mediul universitar si-am dat de un salariu care intra fara surprize de doua ori pe luna, mi s-a deschis si apetitul aproape insatiabil pentru rochite, pantofiori, gentute, cizmulite, cercelusi, pandantive, bluzite. Apetit care e tot mai mare si mai mare si care nu vede ca, dincolo de ticsirea dulapului cu haine carora nu le vine randul la purtat de doua ori in luna, mai ai si tu alte neajunsuri, ba prin baie, ba prin bucatarie, ba chiar n-ar strica sa mai pui un ban deoparte, ca nu se stie niciodata cum apare excursia minunata la un super pret.

Mi-am dat eu seama ca, de ce cumperi, de-aia ai cumpara mai mult. Ca daca-ti iei o rochita acum, maine gasesti niste ghete beton care-ar merge cu ea, ba chiar si-o esarfa si-un lantisor dragut, care nici nu-i asa de scump.

What the hell is wrong with us? E genetic? Se invata? E societatea de vina? Mama? Bunica? Mass media? Oricine numai nu noi.

Voi pe ce va cheltuiti banii? Puneti ceva la ciorap? Un leut macar pe luna, il tineti la pastrat?