Era o vreme cand cladeam vise, punand una peste alta caramizi imaginare, care se vor fi concretizat intr-un viitor pe care inca nu l-am atins. Imi consolam neimplinirile de atunci cu minunile pe care urma sa le infaptui peste o seama de ani. Nu conta cati. Certitudinea ca visele si realitatea nu vor mai fi doua ma consola si-mi parea chiar pipaibila cu mana.

Acum trei luni, la unul dintre pranzurile la care nostalgic ma voi intoarce mult timp de-acum incolo, un prieten tare drag m-a pus in dificultate cu o intrebare la care n-am stiut ca n-am un raspuns. Care-mi era cel mai mare vis? N-aveam. Impiedicata si infasurata in scarbavnicia anumitor fiinte de care ma bucur c-am scapat cum ma bucur cand deschid o Milka, nu-mi mai ardea de visare si nici de cladit utopii numai bune de infaptuit peste vreme.

Mi-am carpit atunci un vis, nu tocmai fals, dar nici tocmai cel mai rotund si mai rotund. Mi-am zis ca cel mai mare vis al meu ar fi sa retraiesc o vacanta de vara autentica. Doar ca n-a trecut mult si-am retrait o saptamana din ea, si nimic din ceea ce fusese nu i-a lipsit. Asta sa fi fost cel mai mare vis al meu?

Azi, cand nu numai creierul imi este aerisit ci si permisivitatea visarii, realizez ca cel mai mare vis al meu nu-mi va fi niciodata indeplinit. Pentru ca e unul atat de dureros de imposibil, ca-mi vine sa ma bosumflu ca pe vremuri, la nunta unchiului, cand mi-am smuls batistuta prinsa in piept, lasandu-mi rochita cu o infloritura desirata.