Multe lucruri ma uimesc pe mine-n lumea asta. Unele ma uimesc frumos si-mi lasa in trecere un zambet (uneori tamp) pe chip. Altele ma uimesc urat si-mi lasa in trecere niste sprancene incruntate si regretul ca nu m-a facut mama Zeus s-arunc cu fulgerul dupa ce nu-mi place.

Din a doua categorie face parte curentul de opinie potrivit caruia e cool sa nu-ti placa. Sa nu-ti placa nimic. Pentru ca pur si simplu nu e destul de bun pentru tine. Sa ridici apatic din umeri si sa oftezi studiat cand ceva ce altora pare sa le faca placere pe tine nu te satisface. Si nu te satisface nu pentru ca nu-l intelegi ci, din contra, pentru ca esti prea bun.

Mult prea bun pentru lucrul ala si mult prea bun in general. Ca si cum ti-a placut si tie la un moment dat, dar apoi ai trecut la un alt nivel, un nivel superior de existenta, la care noi, astia, ceilalti, nu putem accede.

De ce pentru a-ti dovedi superioritatea trebuie sa te arati nemultumit?

Stii ca atunci cand o carte se loveste de un cap si suna a gol, nu e intotdeauna de vina cartea?

Stii ca atunci cand spui cu emfaza “cine p*** e ala? eu nici n-am auzit de el!” nu dovedeste sub nicio forma ca ala de care tu n-ai auzit ar fi un nimeni, ci da chiar masura orizonturilor tale. Atat de reduse incat se confunda cu un punct de vedere.

Stii ca daca latri, atragi atentia. O vreme. Dar daca latri, latri, latri, latri, latri, lumea se mai si satura. Iar latratul tau nu va mai fi altceva decat latrat.

Va place?