De cate ori ma intorc in tara, ma napadeste un sentiment de alienare. Parca orice trecere de granita imi sporeste simtul critic (si-asa destul de bine pilit) si-mi scade imunitatea la grobianismul celor cu care, din cauze prestabilite, sunt nevoita sa-mi impart tara.
Ma apuca toti dracii de cate ori sunt “agatata” pe strada cu replici de un prost gust cras, de cate ori se tine scai de mine cate un “cersetor” sa-i dau un leu sa-si cumpere o paine, de cate ori nimeresc langa vreun hoit mergator care isi insemneaza teritoriul cu duhoarea proprie pe o raza de trei metri sau de cate ori vreun taximetrist refuza sa ma transporte pentru ca merg “prea aproape”. Aici voiam sa ajung.
La Praga (frumos oras, dar mai de-un weekend asa, nu de vacanta dedicata), am avut nenorocul sa dam peste un taximetroi cu origini romanesti pesemne. Am mers vreo 15 minute in trafic fluid ca-n orasele noastre de provincie si ne-a luat echivalentul a 50 de euro. In coroane. Dupa toate laudele pe care i le aruncasem cu generozitate orasului, marlania taximetristului ne-a facut sa ne simtim asa cum nu ne-am fi dorit vreodata: ca acasa.
Doua zile mai tarziu, in Bucuresti, ne intorceam de la petrecerea data in cinstea plecarii lui eCostin si Piticu in Africa de Sud. Stimabilul de la Taxi Mavi avea parul vopsit (dintr-o presupusa si ciudata solidaritate cu automobilul) galben. Cam ca tricolorii nostri cand i-a lovit galbeaza in 1998.
Mai tarziu am inteles ca cromatica pletei se dorea a fi un indiciu, o atentionare, un avertisment in directia nefericitilor care aveau ghinionul sa-i nimereasca pe bancheta din spate a masinii.
Omul, cretin din fire si far’ de leac, a vorbit la telefon, cu cotul stang sprijinit pe portiera, tot drumul. Subiectele atinse, dintre cele mai vaste: avortul spontan al surorii lui, prietena care-i dadea bataie de cap sau tupeul unuia din vecinii de palier. Fascinant!
Am coborat. Plina de draci, am sunat la dispecerat.
– Buna seara.
– Buna seara.
– As dori sa fac o reclamatie.
– Da, va rog, ce s-a intamplat? ma intreaba vocea de la celalalt capat al undei, la fel de blonda ca taximetristul petardat.
Ii povestesc. Ma asteptam sa se arate macar ingrijorata, daca nu revoltata. Sau surprinsa. Sau cumva. Orice reactie era binevenita.
– Domnisoaaara, imi zice ea bovina, pai asta e motiv de reclamatie?
M-am reumplut de draci. I-am explicat calm, pe cale sa explodez, ca da, faptul ca boul de mai sus condusese tot drumul vorbind la telefon e un motiv de reclamatie, ca de-aia e si interzis.
– A, pai va dati seama, ei sunt soferi profesionisti, la cata experienta in condus au… Nu se intampla nimic.
– Doamna, si cu Schumacher daca mergeam si vorbea la telefon, tot nu era OK. Or fi ei piloti de supersonice, dar soseaua e plina de pericole. Daca venea cineva cu viteza? (Pe-aici simteam ca spusele mele ii sunau ca un fel de “bla-bla-bla” indracit.)
– Bine. O sa-i spun lu’ sefu. Ce indicativ avea?